Cautare. Daca ar trebui sa imi rezum viata intr-un cuvint, acesta ar fi: cautare. Nu, nu in sensul acela misterios, filozofic sau in cel pasionat-constructiv-inovator, ci intr-un fel…fara scop. Mi-a fost greu sa-mi recunosc asta si, atunci cind am facut-o, am inteles ca a nu avea un scop nu e o cauza, ci o consecinta a unor cauze mai profunde, asa ca mi-am orientat eforturile de cautare asupra lor.

“Tu nu stii ce vrei!” a fost una din cele mai dureroase chestii care mi s-a zis vreodata si am negat-o, in incercari repetate de a ma convinge pe mine de contrariu: ani de perfuzii cu recunostinta mentala si un rezultat clar: conflictul interior – acea stare energofaga, greu de exprimat, a cautarii. Da, pofta mea de cautare vine din conflictul intre “a fi” si “a nu fi”, din nelinistea si din forta lui dezbinatoare.

Ce caut acum? Starea de EU. Am intilnit-o de foarte putine ori si cum n-am gasit inca metoda de a o pastra, am facut eforturi disperate de a pastra locurile si oamenii care mi-au evocat aceasta stare. In timp ce frumusetea Barcelonei poate fi o constanta la care sa ma raportez, tot ce tine de oameni, evident, se schimba. Si-atunci se naste nevoia acuta a acelui reper interior nu neaparat fix si neschimbabil, ci stabil ca structura. Si intrebarile de-a valma: de ce nu e? si unde e? si cum sa fac sa fie?